În urmă cu un an și o lună, am adus acasă un pui pisică abandonat. Nu a fost cel mai frumos pisic pe care l-am văzut vreodată, ba era chiar urâțel. Dar până la urmă nu conta, deoarece voiam doar să îi ofer șansa la o viață mai bună.
Chiar și acum îmi aduc aminte cum arăta: era mic cât palma mea, cu niște urechi mai mari decât propriul cap, negru tuci și cu trei fire de păr albe pe spate. L-am deparazitat intern și extern și i-am oferit un loc al lui unde să stea până se acomodează. Am decis să îl numim Felix, iar la scurt timp acesta a devenit un membru al familiei.
El are foarte multă energie, este foarte iubăreț, nu refuză mângâierile nimănui și este extrem de mâncăcios. Desigur, ca orice altă pisică, face și el năzbâtiile lui, dar după face pe inocentul și nu ai cum să nu îl ierți. Totuși la câteva luni am observat câteva schimbări. Culoarea blănii i se schimba, trăsăturile începuseră să fie mai accentuate, iar după câteva căutări am observat că seamănă foarte mult cu pisicile siberiene.
Acum, după un an, suntem convinși ca Felix provine din rasa pisicilor siberiene. Vara nu se observă atât de tare, deoarece părul îi cade pentru a se adapta mai ușor temperaturilor ridicate, dar iarna, are blănița atât de lungă încât ai putea face un covor doar dintr-un periaj. În jurul gâtului are un guler de blăniță care seamănă ca a unui leu, iar eu îi spun uneori „leuțul”. Și eu mă uimesc uneori, căci din pisicul urâțel pe care l-am adus acasă, s-a transformat într-un motănel cochet și plin de viață.